2AM. WTF cineva ma trage de picior. Tresar un pic, lumina e difuza si vad oameni miscandu-se pe langa mine. Incepe sa fie agitatie dar refuz sa ma trezesc. Inca odata ma zgaltaie cineva si-mi spune "C'est l'heure". Fane se trezeste injurand si foarte nervos si ma intreaba
-" Ce mortii masii vor astia? Ce zic ma astia?".
-" Fane, cica este timpul frate. Astia s-au trezit sa plece pe Mont Blanc." zic eu.
Nu pot sa va redau intrec stocul de injuraturi care a fost la gura noastra dupa trei ore si ceva de somn. In plus trebuia sa ne ridicam si sa ne strangem unde dormisem pentru ca aia vroiau sa manance mic dejunul ca sa plece. In tot acest timp se tot striga "C'est l'heure!".
Forfota mare ce mai, odihna noastra era compromisa. Ne ridicam si ne asezam pe banci sa vedem ce se intampla. Toata lumea se pregatea de plecare si noi motaiam stand pe banca. Cu greu ne revenim din adormire si cadem de acord sa mancam si noi un mic dejun daca ramane ceva si sa bem un ceai. Asteptam sa manance din nou cei cu rezervari si ne prezentam la bufet. Spre surprinderea noastra mancarea ajunge si pentru noi si pe deasupra bem si un ceai. In total 15 euro de caciula.
Datorita celor trei ore de somn si aclimatizarii imi disparuse durerea de cap. Mancand ma simteam mai bine dar parca putin epuizat. Fane vine cu intrebarea: "Frate mergem si noi cu astia ca tot ne-au trezit?".
Eu sovaiam, nu stiam daca sunt in stare sa o iau de la capat inca o zi. Totusi aveam doua plusuri fata de zilele anterioare, nu mai caram rucsacul si nici nu mai aveam durerea de cap. Popey era gata de actiune si intr-un final ma hotarasc si eu la rugamintile lui si ale lui Fane. Gata "c'est l'heure" si pentru noi, mama voastra de francezi.
Facem un rucsac mic pe care bineinteles il cara Fane si iesim din refugiu in spatele celorlalti. Ne punem coltarii luam pioletul, betele si la drum.
Ceasul era de acum trecut de 3AM se vedea un sir intreg de luminite de la frontale care ducea catre poalele Mont Blanc-ului. Incet, incet am bagat de seama cat de rapizi suntem fara rucsacii mari. Am trecut usor pe langa altii plecati mai devreme. Acum se simtea ca aveam aclimatizarea facuta. Numai oboseam repede si gerul de afara ne trezise din amorteala. Poteca prin zapada era destul de aglomerata, nu de multe ori cei neaclimatizati faceau popasuri si nu aveai cum sa treci de ei. Uneori insa cand era loc treceam ca acceleratul pe langa multi altii neobisnuiti cu altitudinea si pana la Domme de Gouter intrecusem prima jumatate a celor care plecasera inaintea noastra. Fara mare greutate cam dupa o ora si ceva eram pe Domme de Gouter unde am luat si noi o pauza binemeritata. Incepea sa se lumineze aici sus. Se vedea in zare luminat un pic cerul.
Dupa cateva minute de odihna plecam, pasii ne duceau acum catre refugiul Vallot. Tragem tare si inca dupa o ora il zarim prin picul de lumina. era momentul in care noaptea se intrepatrunde cu ziua. Un spectacol fenomenal care se poate vedea la altitudinea asta. Nu prea se gasesc cuvinte pentru asta dar umbrele si siluetele muntilor dinspre rasarit sunt asa de grandioase in fata nostra incat ni se par desprinse din alte lumi.
Ajungem in sfarsit la refugiul Vallot, luam o pauza binemeritata. Este destul de multa lume in preajma lui. Bem un ceai, mancam ceva dulciuri si alune facem cate va fotografii cu toate ca inca nu e lumina, ne mai filmeaza Fane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu