Moldoveanu - prima spaima

4-5 aprilie 2009

Am ajuns si la al doilea antrenament din antrenamentele ce le faceam pentru Mont Blanc. Era o iesire la munte in Fagaras. Traseul incepea din Sambata de Sus de data asta cu scopul de a se ajunge pe Moldoveanu in conditii de iarna. Zapada era din Belsug cu toate ca eram la inceputul lui Aprilie. Gradul de avalansa nu era unul mare dar nici mic (3 de la o scara 1-5). Asadar pornim la drum intr-o sambata pe data de 4 aprilie 2 masini din Bucuresti urmand ca din Rasnov sa ne mai intalnim cu una. Ajungem in jur de ora 12 la pastravaria din Sambata, parcam masinile in spatele hotelului de acolo ne echipam si o luam din loc. Primavara aici la poale isi incepuse treaba. Nu prea mai era zapada, iarba incoltise si chiar inflorisera pe ici si colo poienitele. Pe drum negrabindu-ne fiindca urma sa inoptam la cabana Valea Sambetei, fiecare povestea te miri ce , glumea, fotografia, etc.

Timpul era bunicel, se intrevedeau cativa nori dar era destul de cald. Acum eram aproape de cabana, se vedea in zare sus "Fereastra Mare a Sambetei".

Iar pe jos o mare de culoare violet. Niciodata nu am vazut atatea branduse violet la un loc.

Ajungem la cabana cu intarziere fata decat preconizasem asta datorita pozelor facute pe drum florilor.
In cabana ocupam dormitorul ce-l ocupasem si asta vara cu Fane. Dar acum era iarna si trebuiau sparte lemne pentru a avea caldura noaptea, ma rog pana pe la ora 2-3 cand era stabilita plecarea.  In sala de mese era acceptabil asa ca acolo ne-am facut veacul la un vin si o tuica fiarta. Am ascultat din nou cuminte la povestirile lor si la muzica cantata de baietii de la cabana la chitari.
In camera am inceput deja sa ne pregatim bagajul pentru dimineata ca sa nu mai pierdem timpul atunci. Soba deja se incalzise dar facuse si fum ca intr-o afumatoare.

Apucam sa mai bagam cateva lemne pe foc si  pe rand adormin cu totii.
Dimineata ne trezim pe la 2 si incepem echiparea corespunzatoare de munte. Coboram in sala de mese ne facem ceai, mancam cateceva si ne luam talpasita catre Fereastra Mare a Sambetei. Cand incepem urcusul observam ca zapada e destul de moale si inaintam cu mare greutate afundandu-ne pana pe la brau in unele locuri. Aceasta intarziere nu fusese prevazuta dar totusi se tragea tare pentru a prinde rasaritul sus. Cu greu razbatem prin zapada aceasta si iesim la poalele ferestrei mari unde se vede ca a fost mai frig. Zapada de aici incepe sa fie din ce in ce mai tare pe masura ce inaintam. Punem coltarii si inaintam din ce in ce mai bine.

Ajungem in fereastra si ne tragem sufletul. Este 5 si jumatate si in curand va rasari soarele asa ca urcam pe prima culme(Slanina) pentru a avea o vedere mai buna si un peisaj mai frumos pentru fotografii.

Dupa un scurt ragaz isi face aparitia si soarele pentru care am tras atata drum.

Am tras tare cu pozele aproape o jumatate de ora. Am plecat mai departe bagand de seama ca atat de mult am stat ca ni se facuse racoare. In continuare am reusit sa urcam peste Muntele Galasescu insa un coleg din Bucuresti s-a intors din drum din cauza unei dureri la genunchi.  Dupa urmatoarea curba de nivel si un traverseu mai dificil putin dat fiindca zapada o lua la vale destul de repede s-a intamplat ce nu credeam. La inceputul coborarii de pe prima muchie a Muntelui Valea Rea mi s-a facut frica. Incepea o coborare destul de dubioasa si dificila dupa parerea mea de atunci unde trebuia sa cobori pe o muchie de zapada ca o cornisa putin suspendata pe o distanta de vreo 50m. Am incercat din rasputeri dar nu mi-am putut infrange tema si am hotarat sa ma intorc cu toate rugamintile celorlalti inclusiv celor mai aprige ale lui Fane. Asadar m-am intors inapoi singur pana ce l-am prins din urma pe cel ce avea probleme la genunchi. Am facut din nou o pauza in Fereastra Mare iar atunci mi-am dat seama ca poate fi o greseala de-a mea alegerea de a urca pe munti ce sa mai vorbim de Mont Blanc.

Imi luasem deja gandul de la Moldoveanu iarna iar nici nu vroiam sa ma gandesc ce spun ceilalti inclusiv Fane de mersul meu pe Mont Blanc in iulie.

Dupa cateva minute incepem sa coboram din nou prin Fereastra Mare catre cabana. Nu era asa usor ca la urcare trebuia sa cobori ca pe o scara cu spatele infigand coltarii de fiecare data puternic. am reusit sa parcurg aceasta portiune aproape in intregime si cand mi s-a parut ca panta a devenit mai lina am dat sa ma intorc si atunci am tras cea mai mare spaima. Am alunecat in gol vreo 25 metri iar cand am vazut ce viteza iau am infipt bine calcaiele coltarilor in ghiata. M-am oprit, am avut noroc. asa ceva nu se face dupa cum am avut sa aflu mai tarziu. Te opresti cu pioletul nu cu coltarii fiindca risti sa-ti rupi picioarele. De lasat sa ma duc nu putea fi vorba. Probabil ma opream intr-o stanca in vale si cine stie cum era. Am stat 10 minute sa-mi revin, celalalt tovaras de intoarcere nu vazuse, era mai sus ca mine si era preocupat sa coboare cu atentie. Am ajuns la concluzia ca-mi "trecuse glontul pe la ureche", dupa care am transpirat instant. Am continuat sa merg ca prima data pana ce am considerat de aceasta data ca e sigur sa ma intorc

O pauza din nou pentru ca sa apara si celalat si am plecat pe picioare pana am dat de zapada moale pe care urcasem de dimineata. De aici a fost mult mai usor alunecand pe fund ca pe sanie pana la poale.

La poale din nou o multime de branduse printre care am gasit si una alba. Ceva rar dupa cat am auzit.

Ajunsi la cabana am incercat sa dam de cei ramasi pe munte si sa le spunem ca-i asteptam dar nu cred ca aveau semnal. Dupa 2 ore primim un telefon sa luam toate bagajele care au ramas la caban si sa coboram in Sambata pentru ca vremea se stricase pe munte iar ei vin pe valea Vistei si ne intalnim la pastravarie unde aveam masinile. Zis si facut. Inpachetam totul mai putin mancarea ramasa pe care o lasam cabanierilor fiindca nu mai era loc. In 3 ore eram la pastravarie unde ne luam o camera la hotel, facem un dus, mancam si stam la palavre in fata berilor asteptandu-i pe ceilalti. Incercam sa dam de ei dar au telefoanele inchise. Incepem sa ne facem usoare griji stiind de schimbarea vremii. Intr-un tarziu apar si ei pe la 6 seara rupti de oboseala. Au prins o fereastra de vreme buna si au venit pe unde am plecat. Am luat inca odata loc in restaurant ascultandu-i cum povestesc. In sinea mea mi-era cam rusine dar am constatat ca nu au nimic de comentat cu privire la intoarcerea mea ba mai mult imi spuneau ce trebuie facut pe Mont Blanc. A doua zi am plecat dis de dimineata cu sufletul impacat de refuzul meu de a merge mai departe in acesta tura dar si cu promisiunea lor de a mai merge inca odata pana la topirea zapezii. Lasam Fagarasul cu frumusetile si salbaticia lui si mai ne oprim inca odata sa-l fotografiem de la distanta.

Moldoveanu - Inceputuri

08 august 2008

Primul meu varf din Romania urcat pana atunci era cota 2000. Vara lui 2008 m-a adus in fata Fagarasului. La povestirile unei colege si la gandul ca-l cunosc pe Fane am hotarat ca vreau sa ajung pe cel mai inalt varf din tara. Vorbesc cu Fane inca din primavara iar el e de acord sa ma asiste. Asa ca pe 8 august cu pretextul ca fac rodajul la masina (luata cu o zi in urma) o taiem la munte eu cu Fane si prietena lui. Pe drum imi spune ca trebuie sa ajungem in Victoria deoarece de acolo a conceput inceputul traseului. In aproximativ 4 ore ajungem in Victoria. Mancam ceva, mai cumparam una alta si o luam spre iesirea din oras. Gasim sa parcam la o pensiune unde masina va fi in siguranta pe parcursul celor 3 zile pe care aveam sa le stam pe munte. Ne echipam corespunzator si o luam usurel prin padurea din apropiere catre muchia Taratza. Cald rau, o zi torida iar in padure era zapusala. Ceasul trecuse usor de 16 iar pe noi ne trecusera toate transpiratiile. Abia asteptam sa iesim din padure si sa dam de curentii de pe munte sa ne mai racorim. Facem o pauza si mancam cateceva. Dupa 2 ore si ceva de la plecare ajungem la marginea padurii unde ne intampina o adiere racoroasa dar si tufe pline de zmeura, mure si afine.

Ciugulim in mers cat  sa ne umflam burtile. Imediat ce ajungem pe culmea muchiei Taratza ni se deschide in fata un peisaj extraordinar. Drumul nu parea greu acum. Era o curba mare de nivel ce se deschidea in fata noastra iar la capatul ei dupa spusele lui Fane ne astepta Cabana Podragu.

Usor,usor aerul rece ia locul celui cald iar pe pantele unde nu ajunge soarele se mai vad urmele iernii trecute.

Deja era tarziu, sorele se lasase in spatele muntilor si in sfarsit se zarea lacul Podragu ce se gaseste in vecinatatea Cabanei.

Odata cu seara se facea vazuta si ceata, dar pana la cabana mai era un pic.

Cu toate ca era semilumina peisajul era unul extraordinar. Formatiunile de stanci iti taiau rasuflarea.

Aproape de lac o gramada de corturi. Dupa cum vorbeau erau cehi. In sfarsit dupa 5 ore ajungem la cabana. In cabana lume multa, majoritatea straini: cehi, francezi, olandezi.  Foarte putini romani. Doua trei mese a cate doi trei ocupanti. Ne rezervam paturi la comun 25 de lei pe noapte si intrebam de ceva mancare dar din pacate nu mai era decat mazare care nu arata prea bine asa ca scoatem din rucsaci ce avem si mancam din nou racituri. Ne luam cate o bere 8 lei si realizam ca suntem foarte obositi. Mergem in dormitor unde sunt vreo 25 de paturi suparapuse si un miros de "stat la comun" ca cel din dormitoarele de armata. Vreau sa dau un telefon dar nici urma de semnal, iar cineva imi spune ca trebuie mers afara din cabana. Ies afara si constat ca e o vreme de iarna cred ca erau 1-2 grade.  Cand langa mine isi face aparitia Fane la bustul gol mergea sa se spele la o fantana din apropiere. Cand l-am vazut mi s-a facut si mai tare frig si nu am mai dat niciun telefon, am tinut-o directia dormitor. In cabana tot veneau turisti iar dormitorul era aproape plin, dar spre surprinderea mea destul de linistit asa ca m-am bagat in sacul de dormit si am adormit destul de repede.

 La ora 7 trezirea. Coboram in sala de mese si comandam ochiuri(8 lei) si cafea(8 lei). Cred ca pretul era standard 8 lei orice. Ies un pic afara sa vad cum e vremea. Era soare dar se intrevedeau si ceva nori insa destul de frig. Privelistea te lasa mut.

Dupa ce mancam, ne echipam si plecam lasand in urma cabana Podragu(2135m) destul de vie si agitata.

Pornind printre paraie si stanci, facandu-ne loc printre multi turisti intr-o jumatate de ora eram in creasta urcand o panta extrem de abrupta.

Dupa un drum pe creasta de vreo 3 ore prin ceata am inceput sa urcam la inceput usor pe o curba de nivel printre stanci, grohotis, oi si caini. La capatul curbei de nivel am constat ca s-a cam terminat cu plimbarea si urcusul era din ce in ce mai greu. Dupa o ora am razbit am ajuns pe varful Vistea(2527m). Era timpul pentru o pauza. Mancam,bem.

Ceata incepe din nou sa apara parca de nicaieri. O luam incet la pas spre Acoperisul Romaniei cum ii mai spun unii. Parea sa fie aproape dar dupa cum am constatat, destul de greu pentru mine la vremea aia. Paseam cu grija pe poteca ingusta tinandu-ma cu mainile de stanci. Urmeaza si un pasaj mai greu cu o usoara catarare, dar totul a meritat. Iata-ma ajuns sus, da sus pe Moldoveanu(2544m)  bucuros dar totodata obosit. Ceata de acum era destul de deasa si nu avem parte de niciun peisaj.

Incepea totusi sa se aglomereze soseau drumeti dinspre Podragu dar si dinspre Sambata. Dupa 2-3 fotografii plecam si in 15 minute eram inapoi pe Vistea. Aici facandu-ne parca in ciuda ceata incepea sa se risipeasca iar peisajele erau din ce in ce mai frumoase.

Luam o pauza din nou, ne tragem sufletul, mancam si nu prea. Adevarul e ca nu prea ne mai ardea de hrana rece iar Fane ne povestea ce ciorba de pastrav ne asteapta la pastravaria din Sambata. Tot drumul m-am gandit la acea ciorba (Oare intradevar era asa de speciala?).

Incepem coborarea spre refugiul Vistea. Intr-o jumatate de ora eram langa el. Constatam ca erau cativa turisti in el , iar afara era o mizerie de nedescris. Prea mult gunoi pentru muntele ala, prea urat, prea era din alta lume mormanul acela. Am plecat mai departe cu gandul ca de-acum va fi mai usor de mers. Dar nu aveam dreptate. Cel mai greu drum  parca era asta pe care eram acum. Urcusuri, curbe de nivel, si coborasuri care parca nu se mai terminau. Aproape de Fereastra mica a Sambetei mergand din nou prin ceata, am simtit ca ploua. In fata noastra o pereche nu prea echipata se opresc sa ne intrebe cam pe unde este drumul catre cabana Valea Sambetei. Observam dupa vorbele schimbate intre ei ca sunt olandezi. Le explica Fane in engleza si plecam mai departe. Ploaia se inteteste si din ce in ce devine torentiala. Se aud acum tunete si se vad fulgere. Incepe o rapaiala in toata regula cu grindina amestecata care ne prinde fix fara adapost, deci fii ploii. Intr-o jumatate de ora cat a durat ploaia am inceput sa coboram prin Fereastra Mare a Sambetei catre cabana. In doua ore eram acolo uzi pana la piele.

 Ne cazam intr-un dormitor de 6 paturi unde observam ca suntem singurii ocupanti, ne schimbam si coboram in sala de mese. Eram lihniti. La masa unde ne asezam apar si olandezii cu care in scurt timp ajungem sa schimbam impresii si sa povestim vrute si nevrute. Dupa o tuica fiarta si 3 beri eram ca nou. Nu imi mai era frig deloc. Mancam,bem, povestim si ne binedispunem. Aflam ca si ei coboara dimineata catre Sambata si stabilim sa coboram impreuna pentru a manca de pranz la Pastravarie.

Ne trezim destul de devreme . Vremea e destul de buna si credem ca nu o sa mai ploua.

Plecam, iar dupa 3 ore de mers prin padure iata-ne la pastravarie. Olandezii se ofera ca dupa masa de pranz sa mergem unde locuiesc ei pentru a lua masina ca sa ne repeada si pe noi pana in Victoria. Comandam bors de pastrav si pastrav prajit cu mujdei si mamaliguta(2 bucati). Intradevar Fane avea cea mai mare dreptate. Borsul era dumnezeiesc de bun si mult. Un castron imens care avea un pastrav intreg in el. Acum ne intrebam daca vom putea duce felul urmator. Evident, nu am putut manca cat comandasem. A fost extraordinara mancarea dar prea multa . Am comadat foarte multa (unde ne-am gandit la ea trei zile cred).

                                                                            (Olandezii)

Prin urmare pe la 4 dupamiaza am plecat spre Bucuresti, satisfacuti de excursia minunata si eu pesonal de ce am realizat. Era prima oara cand ma aventurasem pe munte si facusem in trei zile cam 45 km din creasta Fagarasului. Aceasta calatorie avea sa fie inceputul unei mari pasiuni ce se va concretiza mai tarziu intr-o aventura extraordinara.



ZAGANU II

30-31 iulie 2010

Si a venit si vara lui 2010. In luna mai primesc o invitatie de a merge la semimaratonul "Ciucas Trail Running". Asadar il sun pe Fane care fara sa stea pe ganduri e de acord. Platim inscrierea si incepem sa facem planul cum sa ne antrenam fiecare in parte, pe unde sa alergam, etc. Evident ca niciunul nu ne-am antrenat pana la startul concursului desi am avut o gramada de timp la dispozitie(cam 2 luni). Traseul nu era unul tocmai usor dupa cum se poate vedea pe harta.

A venit si saptamana dinaintea concursului si iata-ma la Maneciu de joi 29 iulie , Fane urmand sa ajunga vineri.

Traseul de semimaraton Ciucas Trail Running a fost de tip circuit, cu start-ul şi finish-ul în acelaşi timp şi din acelaşi loc cu cel al maratonului: ora 9a.m. staţiunea Cheia. Lungimea traseului este de 21,95 km iar diferenţa de nivel pozitivă de 1400 m. A existat un punct de realimentare, comun cu cel din traseul de maraton, la fosta Cabană Ciucaş. Timpul mediu de parcurgere este de 4 ore. În plimbare rapidă, traseul se poate parcurge în 5ore şi 30min.

Vineri seara urma sa ne ducem la sala din Cheia pentru confirmarea inscrierii iar acolo constatam ca Fane e trecut la categoria 18-29 ani si stam pana pe la ora 22 la o terasa(nu ca ne-ar fi parut rau ,eram acolo de dimineata vreo 10-12 oameni povestind vrute si nevrute). Dupa ce am discutat o gramada cu organizatorii care nu erau siguri cum sa-l schimbe de la o alta categorie la alta(+30) ne-am intors la terasa unde am mai consumat cateva beri, Fane povestindu-ne aventurile lui din Alaska.  In jur de miezul noptii ne-am retras la odihna  ca deh a doua zi aveam concurs.

Asadar la ora 8:00 eram adunati cu totii in apropierea locului de unde se dadea startul. Eu cu Fane umblam prin chioscuri sa mancam ceva, sa luam un energizant sau apa . Din cei cu care eram doar eu cu Fane concuram ceilalti erau GALERIA. Aceasta era compusa din 5 persoane care ne sustineau neconditionat chiar dinainte cu o seara in fata berilor. Dupa cum era se prezenta vremea, ne astepta o zi destul de calduroasa. Pe langa noi se incalzeau concurentii care mai de care echipati pentru asemenea concursuri. Noi, imbracati si incaltati cat de cat de munte nicidecum pentru un semimaraton. Dar iata-ne la ora si locul startului intr-o mare de concurenti fete,baieti de diferite varste, cu diferite scopuri. Scopul nostru era acela de a termina aceasta cursa in timpii regulamentari.
La fix ora 9:00 s-a dat startul care pe noi ne-a prins normal, in coada plutonului. Incet, incet cat a mai fost asfalt mai mult am mers din cauza aglomeratiei de participanti. Cand am intrat in padurea de la poalele Zaganului am inceput usor usor sa alergam si sa depasim pe unii din concurenti. Dupa aproximativ 3 kilometrii cred, Fane a inceput sa se distanteze si de mine. In cateva sute de metrii a inceput prima parte mai grea a traseului si anume urcusul. Deja incepusem sa-mi aud pulsul in urechi ca o bataie de toba in surdina. Ma incalzisem si m-am oprit pentru cateva momente sa-mi dau jos o bluza si sa iau o gura de apa. Padurea inca nu se terminase iar zapusala se facea simtita. Inca o repriza de alergare si am observat ca in curand vom iesi in apropiere de stana de la poalele muntelui si scapam de zapusala padurii. La marginea ei m-am oprit din nou pentru cateva minute nu de alta dar berea din urma cu o seara isi facea inca prezenta.

Si uite asa  trebuia sa ii ajung iar din urma pe cei ce ma depaseau acum(pe unii nu i-am mai depasit niciodata). Dupa o curba usoara de nivel a venit si cea mai abrupta panta din concurs ce se termina aproape de varf. A fost o parte usoara pentru mine multi dintre concurenti facand aici pauze dese. Intr-o jumatate de ora eram in sa. Am stat un pic sa-mi trag sufletul. O gura de apa si un baton de ciocolata au fost binevenite. Vantul isi facea prezenta aici sus si era mai racoare ceea ce-ti dadea un imbold sa mergi mai departe. Urcusul continua iar cautand cu privirea pe Fane nu-l mai zaream.

Urma o portiune cu ceva stanci aproape de varful Zaganu, undeva pe curba de nivel din partea de nord a acestuia. Printre iarba si stanci abia zarindu-se isi facu loc chiar o Floare de Colt, singura pe care o vazusem aici pe Zaganu. Era minunata, catifelata, iar eu am ramas un minut privind-o in toata frumusetea ei.
 In scurta vreme lasam culmea Gropsoarele in stanga cotind spre dreapta pe poteca ce duce la cabana Ciucas. Deja numai se zarea nimeni in spatele meu. Ceilalti concurenti erau la mare distanta. In fata mea se mai vedeau doi alergand. Incepuse o coborare nu prea abrupta. Asta e partea proasta a mea (nu stiu a altora) dar la coborare imi e tare greu. Aici de multe ori mi-am incetinit mersul, m-au batut incaltarile, mi-am pierdut unghiile, etc. Asa simteam si acum bataie in varfurile bocancilor ceea ce ma facea sa incetinesc. Acum intrasem in padurea din apropierea cabanei Ciucas si in scurt timp aveam sa ma intersectez cu traseul celor de la maraton. Oamenii acestia nu ca alergasera mai multi kilometrii, dar chiar treceau pe langa mine in viteza unul dupa altul ceea ce-mi dadea un sentiment de frustrare. In sfarsit vedeam aproape cabana iar inainte de ea era punctul de realimentare. In cinci minute eram acolo oprindu-ma pentru odihna. Acolo organizatorii aveau pentru noi apa, ceai, energizant, fructe , branzeturi, ciocolata, etc. Am stat un pic m-am descaltat sa analizez situatia. Era relativ ok mai putin unghia degetului din mijloc de la piciorul stang la care aveam ceva probleme(mi-a cazut la scurt timp). am strans cu putere sireturile si am plecat mai departe. Stiam din experienta ca de urcat nu mai am decat o portiune din albia unui parau pana undeva deasupra cabanei Muntele Rosu. Deci majoritatea distantei ce ramasese din traseu era de coborat si asta ma ingrijora. Ca timp era ok, eram in grafic dar ca loc in clasament eram confuz. Habar nu aveam unde ma situam. Stiam ca important e sa termin si d-asta trageam din rasputeri de mine si incercam sa nu ma mai gandesc la picioare. Intr-un minut lasam in spate cabana Ciucas si o luam la vale pe drumul de piatra amenajat de cei ce construiau la cabana. In douazeci de minute eram la parau iar in alte douazeci deasupra cabanei Muntele Rosu. Sa nu va inchipuiti ca e bine. Au trecut pe langa mine ca acceleratele o gramada de alti concurenti. Sub cabana exista din nou un punct de realimentare, dar cine mai avea timp de stat. Am luat pe fuga un pahar cu apa si am taiat-o prin padure mai departe pe traseu. Stiam traseul mai fusesem pe el dar niciodata drumul nu mi s-a parut asa de lung. Doamne cand ma gandeam cat mai era imi venea sa ma opresc. Aproape numai alergam era ceva intre mers si alergat tarsait. In scurt timp am ajuns la intersectia cu soseaua nationala. Deja se intrezarea finalul. Aici traseul de devia pe sub un podet, printre case, aproape de zidurile manastirii. In zece minute eram la Finish.

Ghiciti cine era la final? Da intreaga galerie la care se adaugase de acum si Fane. O caterinca totala: rasete, aplauze fluieraturi, poze, maini ridicate, incurajari. De pilda Fane imi spune: " Frate ai intrecut multi care au alergat in colanti, esti tare."
Am reusit da sa trec de finish, de alti concurenti mai tineri sau mai pregatiti, dar au fost si multi care m-au depasit.

Ne-am tras un pic sufletul si in asteptarea terminarii concursului ne-am retras la magnifica terasa sa sarbatorim. Dupa doua beri ne inmuiasem. Fane hotaraste sa mergem unde era cazat la pensiune sa facem un dus. Zis si facut. Facem dusul iar dupa aceea tinete foame. Din fericire aveau si restaurant acolo. Mancam ceva si ne intoarcem la sala de sport din Cheia pentru aflarea rezultatelor. Ce sa zic un loc multumitor 14. Nu multumitor prin prisma numarului dar chiar mi-am depasit adversari mai tineri. In schimb Fane s-a clasat pe 33 la categoria lui. Una peste alta experienta a fost unica, efort, un pic de adrenalina, antrenament, aer curat, intalnire cu prietenii si muuuuulta bere.

Zaganu I

30 martie 2009

Ca sa revin. Cunosc acest munte din copilarie, mai ales ce se afla la poalele lui.
Pe Fane l-am cunoscut cu cativa ani in urma dar nu datorita muntelui, ci datorita unei alte pasiuni comune acvaristica. De atunci s-au intamplat multe. La un moment dat dupa ce am fost pe varful Moldoveanu intr-o tura super de vara ce a durat 3 zile am inceput sa sper la mai mult. Si din 2-3 vorbe am ajuns sa ma hotarasc sa ajung pe Mont Blanc bineinteles sustinut si de Fane care mai urcase odata acest munte pe clasica ruta franceza. Si uite incet asa am inceput sa ma antrenez pentru Mont Blanc pe la noi in ture de iarna. Drept urmare am ajuns sa fac cunostinta cu Zaganu la sfarsitul iernii montane, adica in 30 martie 2009.

Am plecat cu Fane si inca 2 prieteni din Bucuresti, iar in Cheia ne-am intalnit cu o gasca mare din Brasov. Printre ei eu paream un scolar in vizita la o clasa de liceu. Baieti hotarati pe treaba, trecuti prin multe aventuri, peripetii, drame si bucurii. Aveam sa aflu povesti pe care le auzi numai la asemenea ocazii.
Echiparea am facut-o la cabana Muntele Rosu. Am pornit prin stanga cabanei ocolind muntele din spatele ei. Am urcat pe langa refugiul recent reamenajat atunci de salvamont. L-am vizitat de curiozitate si am costatat ca acolo se depusese un efort considerabil refugiul aratand foarte bine, curat, reparat, cu soba lemne sparte, etc. Dupa vreo doua ore de mers si afundat in zapada, creand poteci si poticnindu-ne de cateva ori la trecerea printre brazi si tufe am reusit sa iesim in golul alpin.

Dupa ce ne-am tras putin sufletul am inceput urcarea propriuzisa, iar intr-o jumatate de ora eram pe varful Gropsoarele 1883m.

Am facut cateva poze, am luat o gura de apa si am plecat spre Zaganu care este mai mic de inaltime 1817m dar mult mai spectaculos. In aproximativ o ora eram acolo pentru prima oara si ce satisfactie, ce fior de bucurie ceva ce in cuvinte nu se poate descrie. Da, era visul din copilarie pe care ajunsesem sa-l traiesc, sa fie real si pe deasupra si in conditii de iarna. Peisajul era magnific la acesta contribuind si soarele care nu ne-a slabit o clipa.

Plecand mai departe am inceput sa coboram spre Valea Stanii locul de unde practic am vazut acest munte pentru prima oara. Baietii din Brasov au luat-o pe o ruta neconventionala iar noi pe ruta normala urmand a ne intalni undeva la o stana la poale.

Ultima parte din coborare a fost chiar distractiva lasandu-ne dusi de pasi dar mai ales de fund la vale prin zapada ca pe o partie cand te dai cu celofanul. La intrarea in padure am luat-o pe poteca ce ducea spre acea stana si mai departe catre cabana Muntele Rosu.

In ultima valcea am constata ca nu eram singuri in acea padure. Nu demult trecuse ursul. Urmele se puteau observa ca sunt proaspete. Deci vremea urma sa se incalzeasca Mos Martin isi parasise barlogul. Cu un pic de teama am ajuns catre locul intalnirii unde deja cealalta gasca se odihnea aproape de drumul forestier intr-o pajiste care era plina de ghiocei.

Povesteau si ei o patanie cum ca pe unul din iei la coborare il luase o mica avalansa care era sa-i rupa picioarele. Dupa cateva fotografii si glumele pe seama acestora am plecat spre cabana. Dupa o ora eram in fata berilor la taifas , obositi dar satisfacuti ei povestind iar eu ascultand cu atentie ca nu cumva sa scap ceva ce poate in perspectiva imi era de folos.

ZAGANU ~intro~

O sa incep cu mijlocul, adica cu plimbarile si turele pe care le-am facut doar de cativa ani incoace (5-6), iar pe masura ce-mi voi aminti si de cele mai vechi le voi posta aici. Intotdeauna am avut un apetit iesit din comun cand a fost vorba de plimbari si de miscare fie ele in parc, la socri, la cumnati, la tara, la pescuit, la mare,etc. si nu in ultimul rand la munte. (Nu este mai putin adevarat ca imi plac si calatoriile cu masina.)

De la 3-4 ani poate si chiar mai putin, dar asta e varsta din care imi mai aduc aminte vag cateceva, ai mei m-au tot dus prin concedii la mare, la tara dar in cea mai mare parte la munte. Tatal meu fiind nascut la munte si un impatimit al plimbarilor se pare ca de acolo m-i s-a ascutit si mie aceasta placere de a calatorii.

Printre aceste multe calatorii taicamiu avea o locatie anume unde se simtea in largul sau si anume "La Triunghi"(revin la aceasta denumire*). Era undeva in apropiere de Valea Stanii la poalele masivului Zaganu din muntii Ciucas pe malul Telejenelului. Un adevarat loc salbatic unde muntenii isi coseau fanul ce le era de trebuinta iarna. Priveam de acolo la acel munte stancos pe deasupra caruia zbura din cand in cand cate o acvila, corb sau poate zagan (vultur ce a dat nume se pare acelui masiv)si ma gandeam "Oare oamenii pot ajunge acolo?".




Imi spuneam ca voi incerca odata cand va veni timpul. Dar timpul a trecut repede si cred ca acel timp cand trebuia sa fac asta l-am pierdut. Acum a fost mult mai usor mergand cu prieteni caliti in batutul si escaladatul muntilor, dar am facut-o si cred ca cel mai mandru de asta e tata. Am facut multe de atunci, dar chiar o sa incep cu ZAGANU pentru ca mi-a marcat copilaria.





* Denumirea aceasta vine de la capatul unei linii de tren in forma de triunghi. Trenul ce ducea muncitorii forestieri la munca si transporta in Maneciu bustenii pentru a putea fi prelucrati la fabrica din comuna.