Ca sa revin. Cunosc acest munte din copilarie, mai ales ce se afla la poalele lui.
Pe Fane l-am cunoscut cu cativa ani in urma dar nu datorita muntelui, ci datorita unei alte pasiuni comune acvaristica. De atunci s-au intamplat multe. La un moment dat dupa ce am fost pe varful Moldoveanu intr-o tura super de vara ce a durat 3 zile am inceput sa sper la mai mult. Si din 2-3 vorbe am ajuns sa ma hotarasc sa ajung pe Mont Blanc bineinteles sustinut si de Fane care mai urcase odata acest munte pe clasica ruta franceza. Si uite incet asa am inceput sa ma antrenez pentru Mont Blanc pe la noi in ture de iarna. Drept urmare am ajuns sa fac cunostinta cu Zaganu la sfarsitul iernii montane, adica in 30 martie 2009.
Am plecat cu Fane si inca 2 prieteni din Bucuresti, iar in Cheia ne-am intalnit cu o gasca mare din Brasov. Printre ei eu paream un scolar in vizita la o clasa de liceu. Baieti hotarati pe treaba, trecuti prin multe aventuri, peripetii, drame si bucurii. Aveam sa aflu povesti pe care le auzi numai la asemenea ocazii.
Echiparea am facut-o la cabana Muntele Rosu. Am pornit prin stanga cabanei ocolind muntele din spatele ei. Am urcat pe langa refugiul recent reamenajat atunci de salvamont. L-am vizitat de curiozitate si am costatat ca acolo se depusese un efort considerabil refugiul aratand foarte bine, curat, reparat, cu soba lemne sparte, etc. Dupa vreo doua ore de mers si afundat in zapada, creand poteci si poticnindu-ne de cateva ori la trecerea printre brazi si tufe am reusit sa iesim in golul alpin.
Dupa ce ne-am tras putin sufletul am inceput urcarea propriuzisa, iar intr-o jumatate de ora eram pe varful Gropsoarele 1883m.
Am facut cateva poze, am luat o gura de apa si am plecat spre Zaganu care este mai mic de inaltime 1817m dar mult mai spectaculos. In aproximativ o ora eram acolo pentru prima oara si ce satisfactie, ce fior de bucurie ceva ce in cuvinte nu se poate descrie. Da, era visul din copilarie pe care ajunsesem sa-l traiesc, sa fie real si pe deasupra si in conditii de iarna. Peisajul era magnific la acesta contribuind si soarele care nu ne-a slabit o clipa.
Plecand mai departe am inceput sa coboram spre Valea Stanii locul de unde practic am vazut acest munte pentru prima oara. Baietii din Brasov au luat-o pe o ruta neconventionala iar noi pe ruta normala urmand a ne intalni undeva la o stana la poale.
Ultima parte din coborare a fost chiar distractiva lasandu-ne dusi de pasi dar mai ales de fund la vale prin zapada ca pe o partie cand te dai cu celofanul. La intrarea in padure am luat-o pe poteca ce ducea spre acea stana si mai departe catre cabana Muntele Rosu.
In ultima valcea am constata ca nu eram singuri in acea padure. Nu demult trecuse ursul. Urmele se puteau observa ca sunt proaspete. Deci vremea urma sa se incalzeasca Mos Martin isi parasise barlogul. Cu un pic de teama am ajuns catre locul intalnirii unde deja cealalta gasca se odihnea aproape de drumul forestier intr-o pajiste care era plina de ghiocei.
Povesteau si ei o patanie cum ca pe unul din iei la coborare il luase o mica avalansa care era sa-i rupa picioarele. Dupa cateva fotografii si glumele pe seama acestora am plecat spre cabana. Dupa o ora eram in fata berilor la taifas , obositi dar satisfacuti ei povestind iar eu ascultand cu atentie ca nu cumva sa scap ceva ce poate in perspectiva imi era de folos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu